PORTRETUL IMAGINAR AL UNUI FIU DE MUZICIAN

Text: Ioana Maria Lupascu

În Italia sunt numiţi “figli d’arte”… Pe de o parte avantajaţi, dar pe de alta într-un mare dezavantaj şi ambele poziţii din acelaşi motiv: numele ilustru pe care îl poartã. Rareori fiul se ridicã la nivelul celebrului sãu predecesor.

Uneori în actorie se mai întâmplã: Jane-Peter Fonda, Oana- Amza Pellea chiar şi în operã: Irina-Dan Iordãchescu sau picturã: Bruegel tatãl şi fiul, dar arareori asta se întâlneşte în muzicã, literaturã, poezie sau balet. O micã excepţie totuşi mi s-a ivit în minte: Constantin Noica spunea referindu-se la fiul sãu, monahul Rafail Noica “ mã simt ca o gãinã care a clocit un ou de raţã.”

Igor Oistrach, un mare violinist dar nicidecum mãcar aproape de legendarul sãu tatã, David, era copleşit de umbra imensitãţii carierei pãrintelui sãu şi mereu disperat cãci cu oricine se întâlnea, acesta nu-i vorbea decât de tatãl sãu. Pentru Valery, fiul lui Igor, lucrurile au stat şi mai dramatic, mai ales cã era un violinist indeajuns de mediocru. Pe de o parte pãrinţii aleg ca copiii sã-i urmeze pentru cã existã o comoditate a cunoaşterii profesiei, a lumii muzicienilor, o comoditate a relaţiilor şi a înlesnirii începutului de carierã. Dar pe de altã parte mãsura judecãţii este mai asprã, presiunea care cade pe umerii juniorului este foarte mare, cãci peste tot în spatele lui se şopteşte “ cântã pentru cã îl cheamã cum îl cheamã. Dacã n-ar fi fost ta-su mare, n-ar mai cânta.” De multe ori nu e adevãrat, dar tot la fel de multe ori … este 100% real.

Teribil de greu este şi pentru pãrinte, care împietrit de emoţie aude performanţa slabã sau insuficientã a copilului sãu, simte şi privirile ironice ale colegilor de breaslã, dar n-ar ce se face. Purtând un nume cunoscut existã avantajul cã unele uşi se deschid uşor dar şi dezavantajul cã respectivul nu-şi dã seama cã nu i se cuvine totul şi nu învaţã sã aprecieze şi sã respecte devenind cel mai adesea înfumurat, arogant, autosuficient şi cu un caracter îndoielnic.

Un nume mare aduce fiului şi o experienţã muzicalã timpurie superioarã celorlalţi, cãci a crescut într-un mediu în care muzica se mânca pe pâine, însã aceasta se egalizeazã în timp, dar totodatã vine şi o mare presiune, deoarece lumea aşteaptã ca juniorul sã se ridice la valoarea seniorului, ceea ce rar se întâmplã şi îl judecã pe cel mic prin prisma celui mare. Ţin minte cum vorbeam în urmã cu vreo doi ani cu o foarte experimentatã directoare artisticã şi care spunea cã Pavel nu cântã ca Lazar ( Berman). Evident, oricum nu cântã la acelaşi instrument şi apoi… Doamne, cine cântã ca Lazar? Cine şi-ar dori sã fie comparat cu unul ca Lazar şi cine ar dori ca lumea sã aibã asemenea aşteptãri de la el?

În România avem totuşi câteva cazuri uimitoare: din puţinii violonişti de excepţie care locuiesc în ţarã, doi dintre aceştia sunt fraţi( Gabriel şi Florin Croitoru) şi mi se pare uimitor cum a turnat Dumnezeu atâta talent în aceeaşi familie, împãrţindu-l între fraţi. Şi iarãşi mai rar întâlnit, totuşi talentul marelui nostru violinist Ion Voicu a trecut mai departe la fiu şi la nepot , drept însã cã unul e dirijor şi altul pianist, deci nu i-au urmat întocmai.

La fel se întâmplã când seniorul este compozitor şi juniorul interpret, aici talentul poate merge la fel în ambele directii şi doamna Ilinca Dumitrescu dovedeşte la fiecare concert al sãu veridicitatea acestei pãreri. Altminteri în general, diferenţele între taţi şi fii sunt destul de mari şi creeazã frustrãri şi complexe ascunse, care adesea refuleazã în carenţe de caracter, în accese de comportament nelalocul lor, în acţiuni şi obiceiuri autodistructive. Adesea juniorii celebri sunt invidiaţi, dar de fapt eu vãd cã ceea ce le aduce plusuri le aduce şi minusuri, deci ca orice în viaţã, balanţa este pãstratã, raportul avantaje-dezavantaje rãmânând acelaşi. Laudele şi lingusirile sunt de multe ori false şi exagerate, dar şi criticile din spate se ridicã cam la acelaşi nivel.O inscripţie din Veneţia spune cã atunci când existã prea mult trecut şi nu destul prezent, nu se întrevede nici un viitor .

This entry was posted in Editorial. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s