Îndreptar artistic

Text: Ioana Maria Lupascu

Cu ceva timp în urmã am dat din întâmplare la televizor peste un interviu  cu Johnny Rãducanu. Marele nostru jazzman era ca de obicei  haios şi plin de glume, dar de aceastã datã un pic mai grav şi mai profund decât în alte ocazii, dezamãgit de lumea şi de societatea actualã , de felul cum lucrurile şi valorile o iau la vale la nivel mondial.

Viaţa de astãzi vãzutã prin prisma celui educat în bunul simţ al primei jumãtãţi a secolului trecut  este absolut jenantã. Am rezonat întru totul cu ceea ce am auzit, însã cu douã aspecte am fost în mod special atât de alãturi cu gândirea domniei sale.

J.R. povestea cu tristeţe cum acasã nu poate cânta la pian, cãci îi bat vecinii în ţeavã, cum îşi ţine pianul învelit în pãturi încât acesta abia se aude şi atunci m-am uitat şi eu cu aceeaşi suferinţã la pianina mea , care se sufocã sub pãturi şi perne. Mi-am adus aminte de câte ori a venit poliţia la uşa mea şi asta nu în orele de linişte pe care le respect mereu, ci în celelalte când unul bate un cui, altul pune gresie, doar eu nu puteam sã ating instrumentul meu, cum au luat de fiecare data declaraţii de la vecini dacã sunt sau nu deranjaţi de sunetul pianului meu.

Toate acestea din cauza unei tinere de calitate umanã îndoielnicã nou venitã în bloc şi care de câte ori mã aude cântând mã reclamã la 112. Mi-am adus aminte şi de o altã perioadã, în alt bloc unde am locuit, unde situaţia degenerase atât de rãu, încât primeam de la un vecin scrisori şi telefoane de ameninţare, cã va fi foarte rãu de mine dacã nu încetez sã mai cânt la pian . Mult mai târziu am aflat cã aceste acţiuni erau o acoperire a dorinţei sale de a mã face sã mã mut , vânzând ideal lui apartamentul. Dar… cam aceasta este condiţia artistului de astãzi…

Adesea lumea se întreabã şi mã întreabã”cum adicã studiezi?” “la ce îţi mai trebuie dupã atâţia ani?” “ce mai ai de învãţat?”Din cauza unei cunoaşteri îndeajuns de superficialã, destul de mulţi au impresia cã  muzica clasicã se aseamãnã cu alte genuri facile, unde nu este nevoie de muncã atât de multã, artistul se urcã pe scenã fãrã pregãtiri, repetiţii şi începe show-ul. La noi, studiul este zilnic, se numãrã în multe ore zilnice, rãbdare, disciplinã, perseverenţã, o dozã micã de nebunie şi încãpãţânare şi acestea nu sfârşesc niciodatã. Mereu mai este ceva de fãcut, de învãţat, de îmbunãtãţit, de înţeles. Se începe din fragedã pruncie şi dureazã toatã viaţa.  Nu se poate face aceastã profesie fãrã studiu zilnic. Mult. Este posibil ca în ochii unui neavizat, munca de acasã a unui istrumentist sã parã ridicolã; sã stai ca prostu’ în faţa pianului cu orele şi sã repeţi la nesfârşit acelaşi lucru…poate pãrea o nebunie. Oarecum da , dar este vorba de pasiune, cãci aceastã profesie se face numai din pasiune. Un fel de pasiune care dã dependenţã, precum drogul care intrã în sânge. Un mare artist ca Johnny aclamat , adorat şi aplaudat pe toate continentele, care a stat de vorbã cu cele mai mari personalitãţi ale lumii şi a fost ascultat de aceştia în concertele sale ajunge azi sã nu poatã cânta la propriul pian în propriul apartament … Aceasta este printre altele trista condiţie a artistului de azi în România.

În încheierea interviului sãu a urmat cea de a doua pãrere care m-a fãcut sã vibrez pe aceeaşi lungime de undã, de aceastã datã fãrã a avea ceva comun cu muzica. Spunea cã între doi oameni existã dragoste sau iubire sau amândouã aş completa eu, dar mai existã o formã tare importantã şi anume convieţuirea paşnicã, care înseamnã printre altele şi cã atunci când unul are o problemã celãlalt sã îl înţeleagã, sã îi uşureze viaţa. Ceea ce se întâmplã azi în atâtea familii când unul vine acasã , se aşeazã cu o bãuturã în mânã în faţa televizorului şi tace, Johnny o considera a fi “o mãgãrie”. Aşa şi este. Mare lucru este aceastã convieţuire paşnicã şi profundã treabã. La asta se lucreazã precum şi la pian, zi de zi, cu rãbdare, tenacitate, atenţie, voinţã. Ea se manifestã mai ales într-un cuplu, dar pânã la urmã se extinde în orice formã de relaţie:prietenie, colaborare, parteneriat, colegi, vecini…

Câteva nopţi dupã aceea am adormit visând la cum s-ar transforma toate relaţiile dacã ar avea parte de acest ingredient magic: convieţuirea paşnicã.

This entry was posted in Editorial and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Îndreptar artistic

  1. Mihai M says:

    Eu nu as spune ca se poate vorbi de o conditie anume a artistului Roman, ci de un lucru mult mai grav si anume deteriorarea foarte grava a relatiilor interumane.
    Te inteleg perfect si ma regasesc in rindurile tale. Citindu-te mi-am revazut copilaria, adolescenta si maturitatea caci la fel ca tine am studiat si mai apoi am profesat ca muzician.
    Locuiam la bloc intr-un cartier popular al Bucurestiului anilor 70-90 si elev fiind studiam cite 4-5 ore zilnic in vacante si cite 7-8 ore la scoala, caci statem la “internat” Ore in sir de exercitii din diverse metode, apoi pasaje din concerte…etc. Repetarea pasajelor dificile pina ieseau la perfectie ar fi scos din minti orice spectator…dar nu si pe noi.

    De acea perioada imi aduc aminte cu placere si nostalgie, caci au fost anii cei mai frumosi ai copilariei si adolescentei!
    De un lucru sunt sigur; In ciuda decibelilor produsi de clarinetul si saxofonul meu, niciodata vreun vecin nu mi-a batut in teava! Nici macar atunci cind ne adunam mai multi colegi sa cintam impreuna. Dimpotriva ne laudau si incurajau.
    Dar erau anii in care vecinii isi imprumutau reciproc un kil de zahar, de cartofi 2 oua sau un litru de lapte cind nu mai apucau sa cumpere de la “alimentara”. Cind puteai conta pe prieteni la orice ora din zi sau noapte. Cind singura familie de pe scara care avea telefon, cataliza birfele la o cafea ale parintilor nostri. Cind isi luau copii de la cresa, gradinita sau scoala…cu schimbul!
    Nu aparusera inca usile blindate si nici gratiile la geamuri pina la etajul 4.

    Oamenii nu se ascunsesera inca fata de ei insisi si nu erau alergici la sunetul muzicii!

  2. romaniaincontact says:

    va multumesc mult . Aparent in goana dupa distractii , bani , artificial am uitat sa fim oameni , ne-am inrait si calcam in picioare valorile . Comunismul ne-a adus multe neajunsuri , dar eram uniti in acea suferinta impreuna si mai ales apreciam ceea ce conta cu adevarat …
    Ioana Maria Lupascu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s