Sunt concursurile un rãu necesar?

Pânã la un punct, pânã la o anumitã vârstã da, totul e sã ştii sã te opreşti la timp. Chiar şi când eşti elev, sã aduni premii la concursuri nesemnificative şi fãrã pretenţii nu stiu la ce ajutã. Competiţia obisnuieşte cu scena, cu presiunea, îţi permite sã cunoşti profesionişti şi sã auzi pãrerile lor, sfaturile lor, îţi dai seama de nivelul tãu în comparaţie cu al celorlalţi sau cum s-ar zice mai simplu, cam cum şi pe unde stai.

Concursurile care ajutã sunt cele de la un anumit nivel în sus de cel puţin trei etape, ideal cu concert cu orchestra în finalã, astfel experienţa devine completã.  Participarea şi pregãtirea sunt  tot la fel de importante precum rezultatul. Ceea ce duce la dezvoltarea unui tânãr viitor muzician sunt orele lungi de studiu petrecute pentru învãţarea unui repertoriu mare şi nou, capacitatea de a ţine apoi în mânã acea cantitate mare de piese şi prezentarea lor ulterioarã în public, fãrã timp prea mult de pregãtire între etapele concursului, în atmosferã de presiune, obosealã , încordare.

Cântatul de consurs difera de cel de concert. Publicul vine sã se bucure de muzicã, pe când juriul vâneazã greşeli; este datoria lor sã o facã, altfel cum ar departaja concurenţii? Niciodatã nu poţi sã ştii dinainte ce pãrere va avea juriul de interpretarea ta. De cele mai multe ori calea academicã este şi cea mai sigurã, dar alteori originalitatea şi cântatul de tip solistic primeazã. Delimitãrile şi limitele sunt foarte fine, lasând loc subiectivismului şi adesea şi nedreptãţilor, care în zilele noastre vin la pachet cu viaţa competiţionalã….

Ioana Maria Lupaşcu

De curând vorbeam cu o fostã colegã de facultate, actualmente profesoarã, care deplângea copilaşii ce fac atâtea eforturi şi sacrificii pentru a se pregãti pentru un concurs, la care cântã foarte bine, pentru ca inexplicabil sa fie respinşi din prima etapã, iar un altul care a cântat mult mai prost sã fie premiat. “Ce pot eu sã-i spun când el nu s-a dus la joacã pentru a studia?”, îmi spunea ea tristã. Dacã va continua, i se va mai întâmpla; face parte din pregãtirea pentru profesia pe care poate o va îmbrãţişa. De multe ori la etapa I sunt respinşi mulţi concurenţi valoroşi care ar putea ipotetic periclita poziţia celui care trebuie sã câştige. Dar nu mereu se întâmplã în acest fel, nu se poate ştii niciodatã dinainte.

Premiile dau bine pe CV, dar nu mereu înlesnesc accesul spre adevãrata carierã. Sunt atâţia fantastici interpreţi, laureaţi ai marilor competiţii precum Ceaikovski, Van Cliburn, Regina Elisabeta de care nu se aude nimic dupã aceea şi de asemenea sunt atâţia alţi solişti mari care nu au premii importante în palmares, dar nici nu au timp sã respire între concerte. Premiul I la un mare concurs oferã pe lângã bani şi câteva concerte, dar odatã ele fãcute…gata , asta a fost.

Ţin minte ca şi acum rãspunsul lui Lazar Berman când noi îl întrebam cum se poate face, care este calea justã spre a începe sã ai o carierã. El spunea mereu cã rãspunsul îl dã viaţa. Era extrem de evaziv, dar pânã la urmã ne-a explicat. În viziunea maestrului meu şi tind sã îi dau deplinã dreptate, sã cânţi foarte bine şi sã ai nervii tari pe scenã, sã studiezi mult şi sã ai o tehnicã impecabilã şi o muzicalitate emblematicã nu este suficient cãci, spunea el ”azi foarte mulţi pianişti cântã bine”. Dacã la acestea se adaugã şi o imagine esteticã plãcutã este bine, dar tot nu suficient cãci “azi pianiştii au început sã arate şi bine nu numai sã cânte bine.” Când acestea sunt completate şi de o inteligenţã peste medie rotunjitã de o oarecare culturã generalã, deja este un fapt nu atât de des întâlnit dar de asemenea nu suficient .

Şi atunci ce sã fie elementul care lipseşte? Şansa? Şansa da, dar mai este ceva. Şi aici este partea unde viaţa însãşi dã rãspunsul: nervii tari. Poţi sau nu poţi sã treci peste, sã te ridici de sute de ori şi sã începi din nou, sã ai nervi de oţel şi sã vrei în continuare sã faci profesie din muzicã. Szeryng, întrebat cum a reuşit sã facã o asemenea carierã impresionantã, rãspundea cã ziua sa de lucru era împãrţitã în trei: 8 ore de studiu, 8 ore de somn şi 8 ore de scris scrisori şi dat telefoane.

Concursurile sunt folositoare, fãrã a exagera şi a da în patima competiţionalã, care poate provoca şi mari depresii, pentru cã pregãtesc din toate punctele de vedere pentru ce va fi mai târziu. Pregãtesc în studiu, în calitate şi cantitate repertorialã, pentru presiune şi emoţii, pentru a fi în stare, pentru a avea câteva premii în CV, ceea ce este evident necesar şi …pentru a tãbãci pielea încã din fragedã copilãrie. Competiţiile sunt mari cheltuitoare de energie, resurse financiare, de nervi şi de timp, dar aduc un bagaj extrem de important de experienţã. Într-un film care mi-a plãcut foarte mult, “Libertinul”, personajul principal întruchipat de genialul Johnny Depp spunea cã “orice experiment interesant în viaţã se face pe cheltuiala proprie!”

This entry was posted in Editorial and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Sunt concursurile un rãu necesar?

  1. camelia says:

    In unele cazuri nu e nevoie de 8 ore pentru telefoane.E de ajuns un telefon al unui protector influent la filarmonica”x”.

  2. romaniaincontact says:

    Lucrurile sunt mult mai complexe decat ar parea la prima vedere. Arareori este atat de simplu.
    Ioana Maria Lupascu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s