De vinã este întotdeauna … victima

Este ciudat şi poate într-un fel amuzant, dacã nu ar fi atât de trist cum societatea şi fiecare individ în parte aruncã vina pe victimã şi mai puţin pe vinovat. Auzim foarte des “ce a cãutat acolo?”,“cine a pus-o sã se îmbrace aşa?” în cazul unui viol. “Ea e de vinã cã l-a provocat”. Nu existã aşa ceva. La fel de des întâlnim ştampila pe care o pune societatea “a fãcut ea ceva de şi-a luat-o”, “sigur a meritat-o” atunci când bãrbatul îşi maltrateazã femeia. Nu existã scuzã pentru bãtaie. În cazul unui banal furt de stradã sau în autobuz…”dacã n-a avut grijã la geantã”. Multe fapte rele au ca paravan “era beat”, “era drogat” si asta scuzã totul. Sau “ bea ca sã uite, sãracu’…”. Nu existã nici aşa ceva .

ioana3

Vorbeam în urmã cu câteva luni cu un pictor pe care îl admir foarte mult despre cum s-a schimbat în era modernã motorul, cauza de la care totul porneşte şi reprezintã şi o scuzã pe înţelesul tuturor. În diverse epoci ale trecutului, mergând bine pânã dupã romantism, explicaţia întotdeauna justã îşi avea cheia în celebrul “cherchez la femme”. Cât de adevãrat.

Elena a declanşat poate cel mai faimos rãzboi, Anna de Boleyn a fãcut sã se nascã o religie, atâtea muze au propulsat poeţi, scriitori, muzicieni, pictori , rãzboinici în eternitate. Şi undeva, pe parcursul drumului galanteria masculinã a dispãrut, ca şi cocheta pudoare femininã şi vina este a unui melanj bogat în ingrediente: sãrãcia, feminismul heavy, stressul, graba… Cu certitudine acum romanticul cherchez la femme a fost înlocuit cu crispatul şi meschinul “ cherchez l’argent”. În numele banului acum se creeazã şi se distruge, se face şi se desface şi asta ajunge sã scuze orice. Societatea ne-a schimbat pe noi pe nesimţite sau noi am fãcut aceste schimbãri? Suntem tentaţi sã oferim iertarea noastrã atunci când nu e cerutã şi ca atare nu va duce la vreo remediere, dar nu şi atunci când ar fi necesarã şi ar purta vreun folos. Cel deja lovit şi lipsit de apãrare va mai fi lovit şi de cei din jur. De ce? Este poate inutil, dar la îndemânã.

Pe un plan mult mai puţin dramatic şi fãrã încãrcaturi tensionate, în muzicã existã douã categorii pe cât de necesare, cu un rol ingrat totuşi: profesorul şi acompaniatorul. Când elevul cântã bine este desigur talentat iar când cântã prost vina o are profesorul aproape în totalitate. Acelaşi lucru se petrece şi cu acompaniatorii: când solistul cânta bine este meritul sãu propriu , când însã nu o face aşa bine de vinã este acompaniatorul. Aşa-i cã este amuzant? În cazul acesta da, cãci nu existã traumã, nici tensiune sau gravitate realã şi rãmâne comicul unei gândiri distorsionate, care fuge de asumarea rãspunderii. Fundamentul raţiunii însã este acelaşi şi atunci când existã repercursiuni adevãrate, urmãri dezastruase. Şi fenomenul ar fi interesant, dacã n-ar fi atât de groaznic.

Ioana Maria Lupaşcu

This entry was posted in Editorial. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s