Leonskaja cântã Enescu la “Enescu”

 ioana3

          Şi aceastã ediţie a Festivalului George Enescu a adus pe scenele bucureştene un întreg şir de mari nume, în fiecare zi publicul a avut bucuria de a asculta 3-4 concerte în care protagonişti au fost mari interpreţi, mari dirijori, orchestre celebre care au susţinut programe pe mãsurã.

          Dupã pãrerea mea, unul din punctele de top ale acestei ediţii l-a reprezentat recitalul Elisabethei Leonskaja de la Ateneul Român în dupã amiaza zilei de 24 septembrie. Rusoaicã de origine, a studiat pianul la Conservatorul din Moscova cu Jacob Milstein, laureatã a numeroase concursuri importante precum: George Enescu ( 1964), Marguerite Long, Regina Elisabeta. Din 1978 se mutã la Viena şi cariera ei ia o amploare internaţionalã, concertând în cele mai importante sãli, cu cele mai mari orchestre şi dirijori. A fost puternic influenţatã de numeroasele apariţii scenice în duet cu celebrul Sviatoslav Richter.

În recitalul din aceastã ediţie, doamna Leonskaja a ales un program poate mai puţin tipic ca structurã pentru cineva şlefuit la marea şcoalã rusã: Ravel, Enescu, Debussy, Chopin. De la prima notã şi pânã la ultima, Leonskaja a fost o explozie de vitalitate, de energie, expresie exteriorizatã, patos, cantabilitate. Dupã Valsurile nobile şi sentimentale ale lui Ravel a urmat Sonata no 1 în fa# minor op. 24 de Enescu.

Recunosc cã am aşteptat acest moment cu mare curiozitate, neştiind cum avea sã fie înţeles al nostru Enescu, de un strãin. De cum a atins pianul mi-am ţinut respiraţia şi teoria care spunea cã Enescu nu poate fi  bine cântat decât de un român a fost spulberatã. A fost versiunea interpretativã care mi-a plãcut cel mai mult a primei sonate a lui Enescu . Pianista a gãsit în partiturã culori, sentimente, voci, de care pânã acum nici n-aveam idee cã ar putea exista. O mare noutate au fost momentele dramatice interpretate cu patos şi uneori chiar tragism şi intercalate cu fraze de o incredibilã delicateţe şi cantabilã candoare. Paleta ei coloristicã are o amploare, pe care o pot compara cu sonoritãţile lui Lazar Berman, de fapt pe tot parcursul recitalului de la Ateneu am retrãit şi am recunoscut şcoala rusã veche.

Au urmat trei Preludii de Debussy şi apoi în pauzã abia am avut timp sã mã reculeg dupã tulburarea şi bucuria de a fi asistat la un asemenea regal muzical. Cea de a doua parte a recitalului îi era dedicatã lui Chopin: cele patru scherzo-uri ale sale. În pauza concertului tocmai discutasem cu cineva despre cum ar putea fi împletite patosul pianistei cu romantismul compozitorului. Deşi delicat, Chopin nutrea înãuntrul sãu un tumult de sentimente şi Leonskaja a susprins exact aceastã combinaţie într-o interpretare desãvâşitã, dovedind de asemenea o stãpânire  uimitoare a claviaturii.

Propriu şcolii ruse, fiecare notã era dusã pânã la capãt, fiecare bobiţã era cântatã, detaliile cãutate cu minuţiozitate, pãrţile expresive de o infinitã dulceaţã pãreau miere picuratã direct în suflet şi contrastau cu başii profunzi şi timbraţi şi cu pasajele de patos volcanic, exploziv. Dupã încã douã bisuri, simţeam cã aş mai fi putut sã stau încã o zi întreagã s-o ascult pe Leonskaja, dar concertul s-a încheiat şi am plecat entuziasmatã, având încã în urechi tumultul efervescent şi pasionat al Elisabethei Leonskaja.

 

Ioana Maria Lupaşcu

This entry was posted in Editorial and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s