Uneori e bine sã copiem

REP8SBCurând la Bucuresti va începe Festivalul International ”George Enescu”. Fãrã sã doresc sã minimalizez alte evenimente de acest gen care se organizeazã in România, practic este singura manifestare de amploare şi de înalt nivel care are loc în ţara noastrã. Din doi în doi ani.

Este minunat, este o oazã de luminã, un suflu de aer curat, dar este insuficient. Pentru binele şi salvarea muzicii clasice şi culturii româneşti, care sunt în cãdere liberã, mi-aş dori astfel de festivaluri mult mai dese. La fiecare ediţie a Festivalului Enescu, pe scenele bucureştene, timp de o lunã de zile se perindã cei mai mari interpreţi, dirijori, cântãreţi, orchestre ale lumii. Sãlile sunt în genere pline. Un regal al spiritului, un mare festin sonor. Încep sã vinã muzicienii sã asculte alţi muzicieni, ceea ce nu se întâmplã atât de des în timpul stagiunii. Poate din orgoliu, uneori din lipsã de timp, alteori dintr-o proastã uzanţã a lipsei de interes. Corb la corb nu-şi scoate ochii, dar muzicienii, precum românii, încã n-au învãţat de la restul de popoare cã numai uniţi se poate reuşi. Desigur cã şi în timpul stagiunilor şi muzicienii sunt public la concerte, dar într-un numãr inadmisibil de mic. Sãlile sunt pline de fapt cu melomani neprofesionişti.

La Festivalul Enescu o parte din marii absenţi din public îşi calcã totuşi pe inimã şi vin, dar…dã bine sã nu le placã şi sã critice concertul tocmai ascultat , indiferent de cine a fost cel care l-a susţinut: Martha Argerich, Radu Lupu, Joshua Bell… Alţii se ţin departe pentru a nu se lãsa influenţaţi  de respectiva interpretare, motiv pentru care nu ascultã muzicã nici acasã. Ştiu un mare muzician, care-i taxeazã mereu pe cei care ii cer sfatul profesional, cu o ironie acidã şi întru totul justificatã.

–          Ia zi, mãi, cu cine ai ascultat concertul ãsta pe care îl cânţi?

–          Nu l-am ascultat Maestre, sã nu mã influenţeze.

–          Ce? Ia , mãi, pe cine vrei tu, cine-ţi place ţie şi fã ca el, lucreazã cu banda. Vezi ce face ãla şi furã de la el, cã nu degeaba a ajuns mare.

–          Nu vreau sã copiez, Maestre.

–          Lasã mã, mãcar de-ai cânta tu 5% cât ãla. Şi n-avea grijã cã îl copiezi, mãcar de-ai putea, da’ oricum nu poţi sã cânţi ca ãla.

Ştiţi ce mi se pare ciudat? Copiem cu o incredibilã repeziciune totul din strãinãtate: staruri, emisiuni, stil, look, maşini, case. Dar acest copiat este fãcut cumva pe scurtãturã şi fãrã a lãsa ca lucrurile sã creascã  firesc şi sã se matureze şi de aceea nu iese bine. Naturalul modelului original devine aproape fãrã exceptie sau cu rare exceptii,o copie vulgarã,artificialã şi prãfuitã. Atât de vulgarã şi artificialã încât, prin comparaţie, kitsch-ul apare simplu şi elegant. Ei bine, muzica este universalã, aici copia ar merge. Ceea ce auzim pe CD-uri la marii interpreţi n-ar trebui sã ni se parã un ideal imposibil de atins, ci ţelul la care sã vrem sã ajungem şi… sã o şi facem. Când un act interpretativ nu este suficient de performant nu existã scuzã, mentalitatea lui “merge şi aşa” nu ar mai trebui sã-şi gãseascã loc. În sãlile de concerte ar trebui sã auzim muzicã la fel de rafinatã precum pe Cd-uri.

Educaţia aceasta se face din şcoalã, de la profesor la elev, care va deveni într-o bunã zi, el însuşi performer sau profesor. Educaţia aceasta se face printr-o atitudine smeritã în faţa marii muzici ai cãrei slujitori suntem; educaţia aceasta se face mergând cât mai des la concerte şi ascultând cât mai multã muzicã şi lãsând orgoliul la o parte – o trãsãturã atât de urâtã de caracter, care pe lângã cã vãdeşte o micime teribilã a celui care nutreşte astfel de patimã (“cei infinit de mici au o mândrie infinit de mare”), duce prin chain-reaction la greşeli şi cãderi monumentale.

În “Pact cu diavolul”, Al Pacino spunea: ”Vanity is far my favourite sin”. Orgoliul prostesc şi nemãsurat care ţine un muzician departe de sala de concert face ca performanţele scenice ale aceluiaşi muzician sã fie sãrãcuţe şi searbede. Voltaire spunea cã “ Îngâmfarea neruşinatã este atributul capetelor înfierbântate şi al talentelor mediocre”. Eh, orgoliul se hrãneşte din generozitatea care ar fi fost de folos interpretãrii… Tot Voltaire spunea: “te deprinzi sã vorbeşti bine citind necontenit pe acei care au scris bine”. Aceeaşi mãsurã se aplicã şi muzicienilor. Sigur cã nu este suficient, dar pe lângã toate celelalte date necesare, vei cânta bine ascultând pe cei care cântã bine!

 Ioana Maria Lupaşcu

This entry was posted in Editorial. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s