România noastrã

 

 

     IoanaTrebuia sã scriu despre muzicã … Am sã scriu despre muzicã, acum însã ceva nu-mi dã pace: din nou din ce in ce mai mulţi români considerã cã salvarea lor şi posibilitatea unei vieţi mai bune se gãseşte peste graniţele ţãrii şi discursul lor abundã în injurii la adresa ţãrii noastre şi a conaţionalilor .

Îmi revine uneori în minte acea micã glumã amarã pe care o auzeam în vremea copilãriei: “ România este o ţarã minunatã , pãcat însã cã este locuitã!” România este într-adevãr o ţarã de o rarã frumuseţe; ce vinã au munţii, poienile şi pãdurile României cã se sufocã sub gunoaie? Ce vinã au râurile, Dunãrea, marea cã sunt acoperite de gunoaie? Ce vinã au strãzile oraşelor cã sunt transformate în latrine publice de cãtre proprietarii care-şi scot la plimbare câinii? Nici una. Ce vinã avem noi, fiecare dintre noi? IMENSÃ! Bunãstarea, ordinea, traiul bun nu se face de la macro la micro, ci de la mic la mare. Ţara în care trãim depinde de fiecare dintre noi. Nici în strãinãtate nu umblã câinii cu covrigi în coadã şi civilizaţia nu se menţine de una singurã. A pleca în afarã nu garanteazã un nivel de trai mai bun, însã ceea ce existã cu siguranţã în afara graniţelor sunt civilizaţia, curãţenia, disciplina, politeţea. Dar asta am putea sã facem şi noi aici, nu? Putem începe prin a ne civiliza pe noi înşine. Vrem mai puţin stres? Cât de mult s-ar ameliora starea noastrã nervoasã dacã nu am mai claxona inutil, dacã nu ne-am mai înjura cu nãduf unii pe alţii în trafic, dacã n-am mai arunca necunoscuţilor la tot pasul apelative ca “mişcã-ţi c…, vaco”, “cine ţi-a pus carnetul în mânã, idiotule”,  “bãga-mi-aş … în tine, proasto“ , “cine mã-ta te crezi, boule”. Starea de agresivitate şi de sãlbãticie în care trãim, ne-o inducem singuri, dar cumva ne place civilizaţia pe care o vedem în alte ţãri şi atunci plecãm în strãinãtate. Şi pãduchele trage la curat.

Când eram micã, mama mã cicãlea mereu:  “nu sta, pune mâna pe o carte, mamã, şi citeşte, cã ai sã ajungi proastã”. Suntem singurele fiinţe de pe Pãmânt dotate cu spirit. Nu cred cã am fost astfel înzestraţi  degeaba. Aceastã spiritualitate cere şi trebuie sã fie hrãnitã. Degeaba construim un templu eu-lui material, este inutil sã trãim conduşi de nevoile stomacului, ceva în fiinţa noastrã lipseşte şi acest gol se adânceşte cu cât nu e umplut. Şi spiritul trebuie hrãnit şi dacã facem abstracţie de prezenţa lui în noi, nu ne va fi în nici un caz mai bine, dar vom ajunge bãdãrani, brute sãlbatice, care merg în vitezã pe strãzi cãlcând pietoni pentru a-şi demostra bãrbãţia, claxoneazã cu înverşunare, aruncã resturi de mâncare de la etaj în capul trecãtorilor, ies la picnic duminica la verdeaţã şi lasã un munte de gunoaie în urmã, merg la plimbare în centrul unui oraş îmbrãcaţi în maiou, bermude şi şlapi. Trist este cã mulţi nu-şi dau seama ce este greşit în ce am înşiruit eu şi explicaţiile  vin cu o îngrijorãtor de fireascã dezinvolturã: ”şi unde era sã facã câinele, dacã nu pe stradã? În casã? Sã strâng eu dupã el? Da’ ce, sunt gunoier? Sã facã ãştia de la Primãrie, cã de-aia îi plãtim.”

Cam asta este România în care trãim, dar nu, am greşit şi eu, trebuia sã spun cam ãştia sunt românii care ne înconjoarã. Şi cât de uşor ar fi sã fie altfel…depinde de fiecare dintre noi .

 

Ioana Maria Lupascu

This entry was posted in Editorial. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s