Category Archives: Povesti de succes despre romanii de pretutindeni

The Contemporary Young Man and the Complete Message

mic He started painting aged 5, when a lady family friend noticed he had a talent for drawing and bought him his first set of watercolours. The first time he did a drawing, it was a helicopter, based on an image he saw in a book…

When you talk to Andrei, time flies. His message is that combination of unusual, mystery and enthusiasm, all sketched out in a coherent artistic design. He is a little over 20 years of age, and has the wisdom of an adult who has experienced life. When he talks, you notice he looks into the eyes of his interviewer as if confessing that he has “read” the other. He has a proper understanding of the messages of the subconscious; and he says about himself that he is an instinctive individual.

Andrei Voica is a painter, photographer and a student of Public Relations at one of the most prestigious universities in the United Kingdom – the University of Westminster in London. He is building slowly, but surely, an artistic mini-universe which he has also started to imagine as a business. I entered his world so that we can see what it looks like through the lens of the photo camera, through the strokes of the paint brush, and through his personal brand.

His art project is called Art Prime Gallery, a contemporary art gallery promoting young talents, he says; a sort of “giving back” to his origins. For our partner in dialogue, painting represents an experiment. “Sometimes in life, you have the impression that you cannot express yourself sufficiently through words. Painting is like a platform, a method of communicating specific ideas. Here you can become whoever you want to be without encountering any barriers. Within the artistic act I see myself in the role of a creator, I can have total influence over the medium in which I am building,” Andrei tells us.

He remembers with pleasure the painting teacher, Vladimir Us, who made him develop a new vision of art by encouraging him to free himself of stereotypes. “We are set with many frames of reference according to which we conduct ourselves automatically, whereas, in fact, we have to have the freedom to express ourselves as we desire. Man is like an onion, he has many layers. These layers are the filters through which we see the world. But these filters are, mostly, imposed by others. The moment you have the courage to free yourself from these filters, you manage to see the world just as you truly see it, through your own personal filter. I respect concrete painting, realist painting. Abstract painting is, however, connected to the subconscious – an abstract image transmits emotions. It is clear that realist painting can also transmit emotions, but in abstract painting you are the one who has to do the building-up. I rely a lot therefore, on subconscious reactions.”

SamsaraA routine symbol of his artistic message is the eye. The element that identifies him is light, which he sees as an energy, and his paintings are metaphorical attempts to transmit this energy. His favourite painting is one he hasn’t yet completed. He dreams of an oeuvre that would be valued at millions of dollars, and he considers that it is the artist’s reputation which brings that value.

What elements determine the estimation of a price with many zeros for a painting? 

Reputation. Everything has to do with reputation and history. Reputation is built through PR. There are works whose value is not perceived directly. And artistic value is a very relative thing. It is enough for somebody who can make an impact in society to say something aloud, and it will suddenly become mass culture. Everybody knows Mona Lisa. Is it the most super painting of all times? Maybe yes, maybe no. But it has been very well promoted, the painter had a story. Everything is connected to the painter’s reputation.

How does an artist get to be a role model? What is it that can make him a genius?

Genius is also something relative. In a contemporary context, the brand element matters very much. It is an image exercise, an image strategy. There are artists who invest a lot in unconventional promotional campaigns, or at times it suffices to make just one painting that can awake a certain reaction in the public, and it is that moment when you become famous. This situation applies to the present, but in the past it was only those artists who had the opportunity to be recommended by the noble and royal houses for which they worked, who managed to become great painters. Of course, we are talking about the past when painters were considered to be more like trade painters, building images based on a given reality – portraits of the upper classes, scenes inspired by religion – it is known that the Catholic Church was one of the biggest sponsors. Ideas are not new, they are not unique. Many ideas are alike, but they are put into practice in different ways, with the help of each person’s perception of the world.  Frequently, when you set out to create a new painting you realise there is somebody else who has the same concept.   It is pretty strange, but that idea will never be identical, because it is transposed through your own eyes and vision.

GenesisA canvas is a living organism – it interacts with the viewer and transmits a message. The eye represents a connection to the public. Sometimes the painting will be interpreted as a decorative element. I wanted to go beyond this limit, when the painting would look at the public, and the canvas would have a certain interaction. Each painting is a completed thought, and this is a part of it.

How much of a creative act is a scenario, and how much of it is instinct?

30% is scenario, and 70% is instinct. The moment you are rigidly following a certain scenario, you are limiting your own personal interpretation. I follow my instinct to the maximum, I do not censor anything. It is important to give free rein to your subconscious because profound ideas are surging from it.

How proud are you, how much vanity is there in your painting?

The majority of painters have a very strong ego. Why? Because this is what makes them unique. I consider this is what sets them free. Painting is a means of expression. You cannot manifest your ego in daily life because you risk hurting some people, but painting is a space where nobody censors you. It is an open space, where you can make real discoveries about a person through the art he is making.

Harrow on the HillTell us more about Art Prime Gallery.

The project appeared in 2010. This gallery represents a visual expression, a combination between artistic freedom and financial success. At the moment, the gallery is focused only on the works which I make, but I see it in an international context. I want to help young artists to fulfil their dream of getting somewhere. The gallery will not be dedicated exclusively to painters from Romania, but I wish for a great part of the artists to be Romanians. Art Prime Gallery proposes to offer to art consumers a reasonable space for the acquisition of original works.

Andrei is also the co-founder, together with other colleagues from the University of Westminster, of the project-platform Study PR, which aims to put useful materials and interviews about how to build a career in PR at the disposal of all interested in this field. He talks with great pleasure about the college where he studies – he says it is a “college of life”. “Whether you are active or not in the field of public relations after you finish studying, does not have an immediate importance. The idea is to manage to learn some fundamental things at the level of communication and inter-relating with the public, but especially about personal branding. You learn all the steps, from how to behave, how to talk to officials over the telephone, how to do networking, how to promote a concept, an idea. These are essential matters nowadays, which are very important to know, whatever you are – an artist, a business man, or politician.”

Text: ALINA DAVID

Published in ROMANIA IN CONTACT Magazine, 2013, End of May issue

Poveste de succes a unui roman la Roma…

Romanian Business Club, ”fabrică” de afaceriști români la Londra

IMG_7436”City” nu se traduce din limba engleză ”oraș”, ci reprezintă expresia universală a mediului de afaceri din capitala Angliei. Opt români, inspirați de societatea afaceristică londoneză din zona ”City”, au decis în 2001 să pună pe picioare un club de afaceriști pe care l-au denumit Romanian Business Club, după un model al mai multor comunități imigrante aflate pe teritoriul britanic.

Implicarea activă în relațiile dintre România și Marea Britanie, încurajarea cercului afaceristic să considere țara noastră o destinație de investiție sunt punctele de bază ale funcționării eficiente ale acestui Club. Contribuția la RBC înseamnă un schimb permanent de opinii pe un circuit închis, o comunicare de profil, o strategie de penetrare a informației pusă cap la cap de mai multe minți. Companiile specializate pe studii de risc din Anglia aveau Romania pe lista țărilor unde nu se făceau investiții. Intenția RBC a fost să îmbunătățească continu profilul României și să atragă investiții din UK.

”În 2001 când am pornit noi la drum interesul era zero, exista o teamă de risc pe care România o genera și în contextul în care alegerile din 2000 i-a avut competitori la presedinție pe Iliescu și Vadim Tudor. La acel moment unii aveau multe motive să își pună întrebări dacă România este o țară care funcționează, care poate crea valoare sau…e un jaf. O gândire normală pentru o companie, pentru o afacere, să ia în calcul elementele de risc, iar România presupunea un risc foarte mare” explică Denis-Smith, managing director al firmei de consultanță în afaceri, Marker Global și membru principal al RBC.

Dana Denis SmithDana Denis Smith are 33 de ani și este originară din Sibiu. A intrat în club cu intenția de a transmite societății actuale în care trăiește, un mesaj pozitiv despre țara sa. A plecat din România în 1994 să lucreze la Reuters, cu intenția de a deveni ziarist internațional, însă nu avea facultate. Între timp și-a dat seama că, la 19 ani e mai bine să studieze și mai apoi să își caute un job respectabil. A absolvit istorie și relații internaționale la London School of Economics, a lucrat la Moscova ca ziarist jumătate de an, iar după aceea și-a continuat studiile cu un master în politici economice. Clubul s-a format pe o idee de exclusivitate, de grup elitist. La început erau puțini români care lucrau în City, în jur de 100 în anul 2000, comparativ cu numărul din prezent care atinge 1000. În ultimii 3-4 ani, faptul ca românii au avut acces la educație mai mult, că au ieșit din țară să studieze în Anglia și cererea de forță de muncă din City, i-a determinat pe mulți să nu se mai întoarcă acasă.

În 2003 RBC a organizat la Londra, împreună cu firma de avocați Linklaters, un seminar având ca subiect investițiile de capital. ”Aceea a fost o conferință de networking și de work experience întrucât am punctat pe investiția în resurse umane, pe existența românilor în City care să-i sprijine în investițiile în țară și pe ideea că există o destinație minunată numită ”România”. Conferința a unit foarte multe elemente și a fost organizată pe baza relațiilor pe care fiecare dintre noi le aveam”, susține Dana Denis-Smith. De-a lungul timpului au mai fost organizate întruniri cu teme economice, dar și culturale. În 2004 la București a avut loc conferința cu tema ”Corporate recovery” alaturi de KPMG, lider în UK în servicii profesionale de audit, finanțe, taxe și risc. Tot în același an s-a desfășurat la Londra evenimentul ”The eye of storm” (”Ochiul furtunii”), o expoziție de sculpturi semnate Constantin Brâncuși și Paul Neagu. După 2005 Clubul s-a focalizat pe menținerea relațiilor cu celelalte grupuri de români formate în City – Rocity și Citylink.

Din 2007 RBC a participat alături de Camera de Comerț Româno- Britanică și Citylink, aripa tânără a Camerei de comerț care organizează întâlniri cu miniștri din Romania și City, la numeroase dezbateri și conferințe de networking, cea mai recentă întrunire având loc la invitația din martie 2009 a noului ambasador la Londra pentru o prezentare a RBC. Mulți români au ieșit din ”incubatorul” City și au deschis afaceri proprii. Singura metodă, pentru cine vrea să își pună în mișcare ideile și să crească financiar, este să își deschidă propria afacere. ”Am colegi care s-au dus în România înaintea crizei, prin 2004. Un exemplu este Daniel Badea, membru fondator al RBC, care și-a înființat propriul cabinet de avocați, devenind unul dintre principalii jucători pe consultanța juridică din România sau băieții care au cumpărat ”Tractorul”, la fel vin și ei din Romanian Business Club și au MBA-uri în străinătate. S-au întors în România și au făcut investiții uriașe”, afirmă Dana.

RBC a devenit încet, încet un club de antreprenori care vor aplica în România ceea ce au învâțat la Londra și vor deveni din angajați în Anglia, angajatori în România. Clubul Român de Afaceriști este un sistem gen linkedin, un network din care fiecare are de câștigat de pe urma relațiilor celorlalți.

Daniela Vițelaru

Rocculescu, italianul care și-a transformat casa într-un muzeu românesc

Rocculescu_si_Mihai.Vorbește românește la fel de bine ca un român, este prezent des în mijlocul evenimentelor organizate de comunitatea românească pretutindeni în Italia și și-a umplut casa de-a lungul anilor cu obiecte de tradiție românească. S-a născut în Basilicata, în sudul Italiei, în urmă cu mai bine de jumătate de secol și marea lui pasiune este…România. A fost imigrant în țara lui când s-a mutat la Milano, întrucât meridionalii în urmă cu 30 de ani erau acceptați cu greu în nord. El este Rocco Faraco, ”unchiul” cum îi spune lumea.

Interesul pentru România nu a pornit din dragostea pentru vreo româncă, cum majoritatea sunt tentați să creadă. Curiozitatea de a descoperi țara noastră a avut-o pentru prima dată înainte de 1989, când era încă regimul comunist. Un bun amic Nelu Manzatti refugiat politic din Legiunea Străină obișnuia să țină lungi prelegeri despre comunism. ”Mereu mă grăbeam să îl găsesc în parc după orele de lucru. Nici nu mă schimbam de haine și mergeam să îl ascult. Mă fascina când povestea despre comunism, anti-comunism, despre valori. Așa a început pasiunea mea pentru România, dintr-o curiozitate” povestește Rocco.

În casa lui se pot găsi cele mai neobișnuite frânturi din România trecută și prezentă, bani vechi, obiecte de valoare, icoane, carți, bibelouri, instrumente muzicale, statuete cu personaje faimoase și sticle cu băutura tradiționale. Păstrează un exemplar dintr-un ziar românesc din anul 1954, când își amintește că a fost un atac la Ambasada României, iar de atunci au început să se dea mai des știri despre România. Din 1994 a început să ia contactul mai des cu viața românească, odată cu imigrarea în masă a românilor. ”Dacă nu există curiozitatea în viață, nu obții nimic. Dacă nu este instinctul în ceea ce faci, nu ai nici senzații. Alegerea lucrurilor o faci atunci cand o simți” spune Rocco.

Portițele prin care deschiderea spre România avea loc erau dintre cele mai neașteptate. Prin Aldo, amicul său pictor care îi vorbea despre Grigorescu sau prin Ivana, fiica lui, acum în vârstă de 24 de ani, care făcuse atletism cu o sportivă româncă. În vremea când internetul nu era la îndemâna oricui și nici televiziune internațională care să emită, Mihai, fratele antrenoarei de atletism a fiicei sale, devenit între timp prieten de familie cu Rocco, îi citea acestuia ziarele românești și se înregistra pentru a-i da posibilitatea italianului să asculte frecvent pronunția și accentul. ”El se plictisea teribil, dar îmi făcea favorul acesta. Încă mai am înregistrări cu el. Țin minte că la un moment dat nu mă mai vizita deloc pentru că avea impresia că îl pun mereu să citească pentru mine”, își amintește Unchiul în hohote de râs.IMG_4250

În ’94 a primit cadou un dicționar italiano-român de la o româncă surprinsă de interesul lui pentru România. În prezent, acel dicționar nu are nici măcar o filă neînsemnată, toate fiind ”muncite” din greu, cu studiul limbii. În 2002 a obținut un certificat de competențe lingvistice emis de către Centrul de Limbi Străine al Universității București unde a studiat limba română sub îndrumarea Valentinei Negrițescu, autor a numeroase dicționare și cărți de limba italiană. Până să se închidă a fost client fidel al restaurantului românesc ”Moldova” din Milano unde a legat de-a lungul timpului tot felul de amiciții. ”Vedeau că am acest entuziasm pentru România și îmi dădeau multă atenție, și românii, dar și italienii. Pasiunea pentru ceva pornește din sentiment, e adevărat, dar nu înseamnă neapărat sentimentul pentru o persoană de sex opus. Mulți mă întrebau dacă am o iubită româncă, același clișeu pe care îl auzisem des. Când cineva alege ceva, are o mișcare în suflet, o dispoziție sufletească ce se naște, nimic nu e întâmplător”, povestește Rocculescu. Dovadă este si faptul că, într-o zi, de curând, era pe stradă și s-a aplecat să ridice o hârtie. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că era vorba despre o amendă emisă în mijloacele de transport pe numele unui roman care nu plătise biletul. Instinctul, și-a spus el atunci. Este captat de internet, citește mereu ziarele românești, dar și literatură sau filozofie românească. Emil Cioran este o figură pe care o apreciază enorm, îl impresionează arta românilor, despre care spune că nu este îndeajuns descoperită, a citit despre religiile lui Mircea Eliade și miturile lui Dracula și l-a cunoscut pe Eugen Ionesco care era înscris în Partidul Radical din care făcea și el parte. ”L-am cunoscut la Paris pe Ionesco. Am fost fericit că avea aceeași legitimație cu un om atât de important ca el”.IMG_4270

Prin el, italianul a cunoscut-o pe Manuela Saramandru, profesor universitar la București și ”așa am făcut un continuu schimb cultural cu românii pe care i-am cunoscut, reușind să adaug la bagajul meu nenumărate lucruri noi despre această țară”. Peste tot pe unde merge la activitățile comunității românești se simte ”de-al casei”. Despre imaginea românilor în Italia susține că: ”cine deranjează este discriminat, dar asta nu o zic eu, așa stau lucrurile”. ”România a întrat în Europa, dar nu la momentul potrivit, faptele vorbesc de la sine. Cultura trebuia mai întâi cunoscută pentru a nu se crea confuzia existentă în prezent. Dacă discriminăm un popor, raportul interuman nu mai există. Europa nu cunoștea România. Ce cunosc eu despre Bulgaria, de exemplu? Nimic. De România sunt îndragostit, e diferit”.

IMG_4204Chiar dacă vorbește pozitiv despre România, nu poate să nu își aducă aminte de întâmplarea neplăcută din vacanța de vară din luna august a acestui an când, aflându-se la București, i-a fost jefuit apartamentul închiriat în care locuia. A fost prăduit atunci de o importantă sumă de bani și de numeroase cadouri pe care vroia să le ofere amicilor. Deși a rămas cu un gust amar, s-a încăpăținat să afirme că ”nu toți suntem la fel, că lucruri bune și rele se întâmplă peste tot”. Rocco achiziționează în fiecare an de la Târgul de Artizanat din Milano unde expune și România obiecte din diferite zone ale țării. Nu de mult a devenit nașul de cununie al unui cuplu de români căsătoriți la Sâpânța. Pentru prima dată Rocco și familia lui au îmbrăcat la nuntă costume tradiționale din acele meleaguri. În fiecare an trimite în România la toate sărbătorile dulciuri, cadouri, haine și bani copiilor amicilor săi. Soția și fiica lui nu îi împărtășesc pasiunea pentru România, însă îl susțin în tot ce face.

 

Daniela Vițelaru

Șoferul de lux al celebrităților italiene este un român

Michele este ”varianta italiană” a lui Mihai Greceanu, românul care a ajuns cel mai iubit șofer de lux al V.I.P.-urilor din Peninsulă. A plecat în Italia cu mâinile în buzunar în 1991, cum plecau toți tinerii în aventură, la doar 18 ani, ”ca și cum te-ai duce la mare”, cu ideea că această țară este o bucată de Paradis.IMG_0949

Parcurs prin Paradisul imaginar!

”Aveam o viziune diferită despre Italia văzând reclamele de la televizor, cum că îți oferă de toate…însă nu a fost chiar așa cum îmi imaginam”. Era tânăr și fără experiență și nu avea susținere din partea nimănui. A avut tot felul de meserii, de la zidar, electrician, zugrav până la bucătar, ospătar, curier. Încet, încet a învățat limba și s-a profilat pe restaurante și baruri, unde munca era mai delicată comparativ cu șantierul. Muncea câte 18-20 de ore pe zi, în mai multe locuri. A fost barman în mai toate barurile importante din centru Milano, iar seara muncea ca ospătar la restaurant. Timp de 12 ani a lucrat la singurul restaurant românesc din Milano; servea la mese și distra lumea la cabaret. ”Ziua îmi deschisesem o activitate personală de autotransporturi, gen curierat, doar in Italia. În 12 ani am dormit pe noapte în medie 4 ore”, povestește Mihai.

La cabaret cunoștea frecvent personaje importante din mediile în care se învârteau banii cu lopata, fapt ce l-a determinat să se reorienteze. După eforturi constante pentru a-și îndrepta cursul vieții spre o stradă mai bună, a început să ceară și recompense. Viata de curierat, pe de altă parte îi dădea idei de afaceri: ”am început să cunosc oameni importanti, stiliști, jurnaliști, transportam cu furgonul meu haine pentru colecții. Aveam o prietenă care lucra în acest mediu, o cunoșteam din 1991 și ea mă prezenta mereu acestor persoane sus-puse”.

Ideea de afacere i-a venit repede, fiind înconjurat de lux, de trai pe picior mare, de mașini ultimul racnet și multă imagine rafinată: ” În câmpul modei am sesizat că oamenii se plimbă mult cu mașini de lux, că obișnuiesc în loc să plătească un taxi, sa folosească mașini închiriate cu șofer. Îmi plăcea lumea asta, plină de lux, de mașini sofisticate”.

Efort dublu cu de zece ori mai mult câștig!

La început nu știa cum să intre într-o afacere de acest gen, acum spune că are venitul de zece ori mai mare decât la momentul când a început.  ”M-am interesat și am înțeles că trebuie să îmi iau licență, să studiez, să dau anumite examene, să îmi iau anumite atestate. M-am apucat de studiat, iar intr-un an de zile am reușit să iau toate examenele. Am inceput să investesc bani să cumpăr mașini. Demararea afacerii m-a costat în jur de 70.000 de euro, acum trei ani”, mărturisește interlocutorul nostru.IMG_0980

Royal Driver cu etichetă de fițe sau o afacere nu prea la îndemâna oricui.  Mihai povestește cum i s-a schimbat radical viața în ultimii 3 ani: ”am cunoscut foarte multă lume, frecventez locuri numai de lux care îți schimbă mentalitatea; văd lucruri și locuri pe care nu puteam sa îmi imaginez vreodată că le pot vedea. Îmi place foarte mult pentru ca nu o iau ca pe o muncă, o iau ca și cum aș fi în vacanță pentru ca mereu sunt pe drumuri: Monte Carlo, Elvetia, Paris, Barcelona, toată Italia”.

 

”Piu ti fai i tuoi affari meglio e!”

Spune că nu a uitat de unde a plecat, chiar dacă Italia l-a transformat și nu mai joacă fotbal pe terenul din spatele blocului, ci golf cu baștanii. ”Când am venit aici eram naiv, credeam în orice, în toate bla, bla-urile pe care mi le spuneau toți. Eram amabil, ajutam toate persoanele, chiar dacă nu le cunosteam, și la final se dovedea a fi rău întrucât greșeam persoanele. Aici am învățat de la italieni că ”dacă îți vezi de treaba ta, e cu atât mai bine”.

Lucrează pentru Sabrina Ferilli (o celebra actriță italiancă) de aproape 3 ani de când a cunoscut-o, iar aceasta afirmă că este șoferul ei preferat întrucât este un profesionist. Personaje din lumea showbizz-ului intalian și internațional sunt plimbate în mașini luxoase de către ” șoferul regal”: George Clooney, Victoria Silvstedt, Gio Guerreri, Roberto Alessi. Dar nu numai! Și românii din ”mediile înalte”, cum zice Mihai, care au afaceri în Italia plătesc bani grei pentru servicii de lux. O cursă dintr-o parte în alta a orașului Milano este 70 de euro, pe când o zi întreagă la Roma cu disponibilitatea maximă a șoferului ajunge pâna la 2000 de euro.

Bucureșteanul de 36 de ani este căsătorit din 2002 cu Ileana ”Cosânzeana” din Maramureș. Se descrie în trei cuvinte simplu: calm, ambițios, perseverent. În zilele nu foarte încărcate petrece cât mai mult timp cu fiului său în vârstă de șapte luni.

 Daniela Vițelaru

De la bara si show-uri XXX, in lumea afacerilor din Rimini, Italia

Immagine 269Fosta iubita a Laurei Andreșan vinde gențile marca ”Diana Cordeanu” pe piața din Italia

Diana Cordeanu, mai vechea noastră cunoștință din paginile revistelor deocheate românești sau din pictorialele pentru adulți, a ajuns femeie de afaceri în Peninsulă. Vinde accesorii semnate cu numele ei. Când vorbeşte cu presa are o singură dorinţă: să nu mai fie întrebată de show-urile din trecut sau de excesele de lesbianism unde parteneră i-a fost Laura Andreşan, viitoare fostă nevastă, la un moment dat. Un alt punct sensibil este și Adrian Mutu, scandalul cu drogurile și desparțirea definitivă dintre Cordeanu și Andreșan.

Cu 5 ani în urmă Diana Cordeanu a lăsat România pentru Italia. Trăieşte în prezent la doi paşi de mare, la Riccione, o staţiune de lux din provincia Rimini. S-a căsătorit cu un italian, are o fetiţă şi planuri să-și lanseze la nivel internațional marca de accesorii. A ales să facă genţi pentru că, susține ea, ”poşeta este un accesoriu nelipsit din dulapul unei femei. Doamnele italience, de orice vârstă, sunt mereu la modă, mereu atente la noutăţi”.  Staţiunea unde locuieşte este un loc oportun pentru comerţ întrucât turismul reprezintă punctul forte.

Ce a adus nou pe piaţa de profil? Decorarea produselor sale cu cristale Swarovski și imprimeurile cu chipul fetiței ei. „Genţile mele sunt făcute dintr-un material numit PVC, o piele ecologică imprimată. Fiecare geantă este unică, nu apar două modele la fel sau două de aceeaşi culoare. Combin pielea ecologică, cu cristalele Swarovski şi accesorii personalizate”, spune Diana.

Vrea să fie unică, să nu se „identifice cu mulţimea”. Imprimeurile utilizate sunt imagini abstracte sau părţi ale corpului uman, de multe ori Diana folosindu-se în creaţii de imaginea fiicei ei. Produsele fac parte din categoria de lux, însă pot fi cumpărate şi de o domnişoară de 17 ani, dar şi de o doamnă sofisticată de 50.

lifestyle_new5_bigS-a lansat în 2007 la Săptămâna Modei la Bucureşti şi i-a propus Monicăi Columbeanu să reprezinte imaginea mărcii pe o perioadă de un an, până în decembrie 2008, asta după ce anterior, Diana însăşi a fost model pentru creațiile ei. Spune că s-a apucat serios de treabă pentru că vrea să îşi facă numele cunoscut  internaţional, dar nu din revistele cu apariţiile porno, ci ca designer. A ajuns deja la cea de-a doua colecţie de curele şi genţi, iar din luna martie 2008 a inceput să ia parte si la târguri de specialitate importante, participând la Târgul de Pielărie ”Mipel” din Milano.

Ambiţia Dianei este să își construiască o imagine total schimbată de cea pe care o avea în ţară şi să se întoarcă pe podium ca manechin, chiar dacă soţul ei este o persoană foarte geloasă. A făcut deja demersuri la o agenţie de modele din Milano, pe care încă nu o dă la iveală. „M-am distrat destul cât am fost singură. Acum vreau să îmi văd de familie şi afaceri. Brandul meu va fi un nume mare în accesorii”, promite Diana.

Daniela Vitelaru

Regina țiganilor vrea să contruiască în Italia un sat ultramodern pentru cerșetori

  IMG_3506”Țiganii sunt o resursă, nu un pericol, asta trebuie să înțeleagă politicienii!”

Una dintre cele mai controversate personaje române din Peninsulă, Lucica Tudor, regina recunoscută și încoronată de țigani, cere ajutorul autorităților celor două țări pentru a rezolva problema poporului său.

Lucica Tudor, olteanca de 44 de ani, trăiește la Milano din 1995, de când a plecat într-un turneu, cu un pașaport serviciu, cu viză pentru artistiști. În România cânta muzică populară alături de Tudorița Gorjeanu, Dan Voinicu și orchestra Doina Oltului. S-a căsătorit în 1999 cu Maurizio, un afacerist italian, care deține o firmă de construcții în Perugia. A promis lui Dumnezeu că o să ajute oamenii săraci, dacă îi mai dă zile să trăiască după ce a suferit, un grav accident de mașină în urma căruia a rămas cu sechele la piciorul stâng. Apără marginalizații, săracii, țiganii și cerșetorii. După mulți ani de acțiuni caritabile a fost desemnată, de către poporul ei, Regină a Rromilor din toată Europa. În 22 noiembrie 2003,  Episcopul Gherasim din Râmnicu Vâlcea a venit special în Italia să țină slujba de încoronare care a avut loc la Pavia.  

Vorbește liber despre toți, buni și răi, despre cei care fură sau cerșesc: ”Țiganii au fost oropsiți mereu, ținuți la periferia societății, deseori excluși. Au umblat cu traista în băț. Bine, asta este și o caracteristică a poporului, de a se muta de colo-colo. Fiecare și-a inventat apoi propriile reguli de supraviețuire, de multe ori necinstite, e adevărat. Când li s-a cerut sprijinul și când li s-a acordat încredere au dovedit că se pot integra, că se pot alinia la societate. Sunt atâtea nume de țigani în România și în străinătate care au facut impresie bună pe unde au trecut. Oamenii nu știu ca țiganii nu sunt numai cei din câmpuri” .

Ați contestat vehement decizia de amprentare a țiganilor aflați pe teritoriul Italiei? De ce?

Suntem victimele unei campanii de ura fără precedent. Campania de amprentare este evident o variantă de atragere a electoratului. Politicienii s-au folosit de noi în campanie, iar acum continuă să ne îngrădească pentru a arăta oamenilor că se țin de cuvânt.  Mi se pare că reprezintă o instigare la ură a poporului italian pentru tot ce vine din exterior, nu o lege de siguranță. Altfel nu se explică de ce s-a îndreptat degetul, de un an incoace, spre poporul român și țiganii săi. Nu violența și rasismul duc la un final fericit. Automat că oricui îi este agresat spațiul și familia, persoana respectivă răspunde cu o agresiune. Este legea primară de apărare a propriului trai. Cu ce strică săracii copii care sunt supuși la tot felul de iratamente urîte. Dacă țiganii sunt doar răi, de ce nu ne dau ceilalți un exemplu pozitiv de comportament, cu strategii interesante. Asta e ură și nu poate să ducă decât tot la ură”, povestește Lucica.

Care ar fi varianta cea mai potrivită pentru a soluționa problema socială și rasială din prezent?RMR_0137

”Sa facem un orășel modern al romilor și să le oferim  posibilitatea de a munci. Vreau să dau șansa copiilor țigani să își păstreze limba și tradițiile, să le înființez o școală de informatică, de diferite limbi. Mai am în gând un azil pentru mamele care vor și pot sa muncească, unde să să își lase copiii, iar prin Cooperativa Regina, un fel de plasament de forță de muncă, să găsim soluții pentru cu slujbe în orice sector, pentru toată lumea. Așa punem punct discriminării și dăm un sens lucrurilor. În momentul în care se descoperea ca sunt tigani și trăiesc în câmp, mulți își pierdeau locul de muncă, erau excluși. Nu mi se pare corect.

Muncă și instruire pentru toți, asta înseamnă o bună integrare. Mereu se vorbește despre integrarea țiganilor fără ca ei să fie incluși. Se învârt bani grei în rândul celor ”de sus”, obținuți de pe spatele amărâților care trebuie să cerșească să mănânce. Iar dacă vor un loc de muncă nu sunt băgați în seamă pentru că sunt țigani. Consiliere mai multă, dorința de a-i face părtași la tot procesul ăsta care îi are ca subiect pe ei. Guvernanții vorbesc mult, se iau decizii din fotolii de piele. Mă întreb câți dintre aceștia s-au pus și de partea cealaltă a baricadei, în pielea unui țigan. Doar când vor face asta, vor întelege realitatea din teren, nu cea din povești.

Romii cer acceptare și sprijin, însă ce au ei de oferit societății în care trăiesc?

Poporul rom nu este un pericol pentru nimeni, nici pentru Italia, care a făcut o tragedie din prezența lor aici, nici pentru Romania, atâta timp cât sunt tratați normal. Asta ar trebui sa înțeleagă guvernanții. Plus că ei nu sunt mai mult de 2% din numărul imigranților români din Italia. Țiganii ar putea contribui la îmbunătățirea economiei. Mulți sunt buni meșteșugari, artizani, tâmplari, dulgheri, zidari, persoane care știu să lucreze aluminiul. Să unești aceste elemente se poate crea un potențial pentru a transforma sărăcia actuală într-o mare bogăție. Să îi asculte și pe ei cineva, poate au ceva de spus.

 Cine v-a ascultat, când ați avut ceva de spus, din rândul autorităților române și italiene?

Încerc de mult timp să obțin teren și să încep construirea unui câmp modernizat unde să-i adun pe toți țiganii. Unde să fac o școală, o cooperativă, unde țiganii să facă ceva bun, folositor. Să îi adun laolaltă pentru a trăi și a munci liniștiți. Sunt copii mulți care trebuie să învețe. Dintre autorități am avut o bună colaborare cu domnul consul general de la Milano, Mugurel Tiberiu Dinu, care s-a dovedit interesat de planurile mele. Și când a fost domnul Tăriceanu în vizită în Italia i-am spus din probleme. Dintre italieni prea puțini s-au arătat deschiși la colaborare. Unii preoți m-au ajutat, puțin, dar au facut-o. Am încercat în zadar să mă întâlnesc cu Filippo Penati, președintele provinciei Milano. Am mai făcut niște vizite si propuneri la Roma și sunt încă în așteptare.

Casa della Carita, prin Don Virgilio Colmenia, de exemplu a obținut fonduri de milioane, de pe pielea țiganilor, ca să nu mai spun ca Opera Nomadi nu ne-a întins o mână.

Între timp vreau să înființez o asociație care să îmi poarte numele, poate așa mișc din loc unele dintre planurile mele. Deocamdata ajut cum pot țiganii. Merg în câmpuri prin Italia și le duc de mâncare, le dau bani.

Lucica Tudor a cucerit cu faptele ei, după cum însăși susține, toate rasele de țigani: pletoși, ursari, argintari, cocalari, rudari, căldărari, izmanari, laieti. Nu este genul de regină care umblă în mașini luxoase, nu are conturi în nici o bancă din lume; este populară, chiar modestă. ”Suntem oameni normali toți, mașinile nu valorează. Eu am un Fiat Panda vechi. Am șofer pentru că nu pot să conduc din cauza accidentului, în rest sunt un om cât se poate de normal. Nu mă interesează să dau banii pe niște fiare moderne”, mărturisește regina.

Daniela Vițelaru

Florin Niculescu: un roman, cu inimă de țigan, cântă lumii ”muzica din vene”

IMG_0684”Muzica este peste tot, numai în partituri nu!”, spune artistul. S-a născut în România în urmă cu 41 de ani în zodia artiștilor, Vărsător. Cântă pe scenele lumii alături de cele mai importante figuri din muzică jazz. Lumea îl știe ca predecesorul lui Grapelli, un renumit jazzman francez de origine italiană, însă muzica pe care o transmite publicului larg este un mix original de lăutărie și jazz. Trăiește în Franța de 18 ani. Și-a revăzut familia în formulă completă anul trecut la Milano, după 8 ani de așteptare. La Villa Reale nr 16 se întâlnesc de regulă artiștii consacrați în mult așteptatele serate muzicale de vară. Am stat la discuții într-un restaurant, după un concert unde publicul a stârnit un ropot de aplauze aproape fără sfârșit…

Ti-ai imaginat vreodata că o sa ajungi la această etapă a vieții tale, când doar pronunțându-se numele tău lumea nu mai are nevoie de nici o altă prezentare?

Oamenii care iubesc ceea ce fac reușesc în viață, au forța necesară să strabată oricare drum și să ridice orice barieră. Se zbat pentru ceea ce au ei mai frumos și profund în sufletul lor. În felul acesta depășesc orice obstacol.  Nu cred ca foarte multă lume știe despre legea atracției a lui Abraham: ceea ce vrei să faci cu adevărat, o să faci, ceea ce nu vrei îndeajuns de mult, nu o să reușești. Nu există hazard, el este controlat, noi trebuie să îl incităm. Tot ceea ce ne propunem, dacă vrem cu adevărat, atragem. Trecem peste orice și reușim, dacă vine din străfundul sufletului.

Când ai început să cânți?

La 5 ani. Primul meu profesor a fost tata, iar al doilea a fost mama. Am făcut primele lecții eu ei, acasă. Tatăl meu este violonist, iar mama – violonistă și pianistă. Când am mers la școala de muzică, la 7 ani, profesorul a fost plăcut surprins și mulțumit când a văzut că nu trebuie să o ia de la zero; știam prima poziție la vioară și notele. Mi-am continuat apoi studiile liceale si post liceale, însă în mare parte am fost autodidact.

De ce un țigan a ales jazz?

Când încă eram la vremea alegerilor, simțeam cum se zbăteau în mine trei energii puternice ale muzicii: lăutărie, clasic, jazz. Mi-a plăcut întotdeauna mesajul lăutăresc, dar și sunetul ciudat, profund, armonic de jazz. Pe măsură ce creșteam reușeam să le pun împreună, să îmi folosesc imaginația, cunoașterea armoniei și controlul instrumentului pentru a da tot ce am mai spiritual: sunetul dragostei. Îmi plăceau sunetele profunde, unice, stranii totodată, mă atrăgeau ca un magnet. Le găseam foarte compacte ritmurile de jazz.

Care a fost parcursul vieții tale după ce ai plecat din țară?

Aveam 23 de ani când am plecat în Franța. Mi-am dorit întotdeauna să cânt muzică jazz, iar România nu era tocmai postul ideal pentru asta. Am început să cânt în cabarete rusești muzică cu tentă țigănească, pentru că eu fac parte dintr-o comunitate foarte importantă de muzicanți țigani, lăutari. Acolo se strângeau în fiecare seară elitele Parisului, era un loc faimos, din păcate acum nu mai există. Am cunoscut acolo multe persoane alături de care am avut colaborări pe parcurs. În 1993 am făcut prima înregistrare

Există vreun personaj care te-a inspirat? Ai avut un model? La nivel internațional lumea te numește predecesorul lui Stefano Grapelli. A fost el modelul tău?

Oamenii au nevoie de exemple și modele. Nu pot să neg că sunt un discipol al lui Grapelli, doar pe de o parte. Originalitatea și respectul de sine pe care muzicanții trebuie să le aibă față de ceea ce cântă sunt extrem de importante. Oamenii ma apreciază pentru că sunt ceea ce sunt eu, nu uit niciodată de unde am plecat. Grapelli pentru mine a fost și este util ca un mare muzicant, pionier al viorii de jazz. Nu pot să uit alte elemente, cum ar fi cultura mea. Eu sunt țigan, lăutar, am învățat să cânt după ureche, dar din inimă și nu din partitură, din niște informații superficiale care îți dau dreptul să te duci la o anumită cotă de sentimente, reacții. Cultura puternică din care provin, o folosesc în favoarea mea. Este un amestec, de fapt, între respectul pe care i-l dau lui Grapelli și personalitatea cu care eu cânt. M-am născut în cultura asta de lăutărie, folclor. Țiganilor le curge muzica prin vene, notele sunt un contur. Muzica este peste tot, numai în partituri nu!

 

IMG_0662Ce ai luat de la tatăl tău?

Tot. Îl ador pe tatăl meu pentru că are o personalitate aparte și e un muzician foarte special. În primul rând face parte dintr-o generație care e greu de găsit în zilele noastre, acea generație care cântă din inimă, pentru inimi. Cântăreți care fac cu plăcere ceea ce fac, simt, trăiesc ce cântă. Tatăl meu mi-a imprimat forța, puterea unui animal care vede prada, o fixează și o înfulecă. O forță de viață fantastică. Cred că am luat tot, atât cât am putut. Îl iubesc nespus.

Și de la mama?

De la mama am luat sensibilitatea, înțelegerea, dar mai ales stabilitatea, elemente fără de care forța nu are nici un ecou. Părinții sunt un exemplu pentru mine.

 

Care a fost unul din cele mai emoționante moment care îți vine acum în minte?

În 2007 a fost un moment de vis. Am participat la ultimul concert al marelui jazzman mondial Oscar Peterson de la Carnegie Hall din New York. Artistul a colaborat foarte mult cu Grapelli, iar eu, la acel moment i-am ținut locul.Am fost singurul european, ca să nu mai spun român sau țigan, care a fost invitat să participe pe 8 iunie anul trecut la seara specială Oscar Peterson. Au fost pe aceeași scenă nume extrem de importante pentru jazzul internațional: Russell Malone, Christian McBride, Dee Dee Bridgewater, Billy Taylor, Wynton Marsalis și mulți alții. Mă mândresc oriunde mă duc că vin din România, chiar dacă fac parte dintr-o cultură țigănească. Muzica trebuie să fie un mesaj pacifist.

Și cel mai frumos public, unde l-ai întâlnit?

Orice popor are sensibilitatea lui. Dacă ești un artist profund trebuie să găsești firul de legătură, sensibilitatea și momentul să faci din acea clipă ceva unic. Am cântat în toată lumea, pe toate continentele și prin toate țările. Nu cred că un public e mai bun decât altul. Trebuie să găsești conexiunea potrivită în transmiterea mesajului, trebuie să faci oamenii să participe.

Ai întâmpinat probleme că ești român de etnie romă?

Da. Am stat șapte ani fără acte în regulă la Paris. Actele le-am obținut cu ajutorul vedetelor din Franța pe parcursul colaborărilor mele cu ele, în toți acești ani. Mulți s-au reunit, într-un concert de susținere și prietenie pentru mine, care a fost televizat și transmis la radio. S-au adunat și peste 1.000 de oameni care aveau pancarde: ”Florin, nu te lăsăm să pleci de la Paris!”. A doua zi, ministrul de cultură de atunci, mi-a trimis acasă o scrisoare prin care își arăta recunoașterea pentru participarea mea la viața artistică franceză. După două săptămâni aveam actele în regulă. Acum mă consider împlinit, mai ales pe plan spiritual, că asta e foarte important. În rest, așa cum spuneam la început, dacă îți dorești ceva cu adevărat, e imposibil să nu reușești!

Daniela Vițelaru

O fostă gimnastă română ”sculptează” trupuri la Milano

4A început să practice gimnastica la 8 ani și jumătate, ”puțin cam târziu”, spune ea, însă acest lucru nu a împiedicat-o să devină o campioană. Ancuța Goia, fosta gimnastă română de performanță, care deține în palmares numeroase locuri importante la competiții internaționale, a părăsit România în urmă cu 7 ani. Administrează la Milano ”Shape up”, cea mai modernă sală de gimnastică și Pilates, o afacere la care a visat dintotdeauna.

Ancuța Goia s-a născut la Reșița în urmă cu 33 de ani. În 1984 a pășit la clubul din orașul natal să se înscrie la gimnastică ritmică, asta după ce sora ei mai mare, care practica și ea acest sport, ”își dădea talente prin casă cu elementele pe care le învăța la sală”, povestește râzând Ancuța. ”Am fost oarecum invidioasă pe mobilitatea surorii mele. Mi-am propus să încerc și  uite așa m-a prins microbul”, își amintește gimnasta. Sora ei a făcut 8 ani de performanță la nivel național, dar nu a ajuns la lot ”pentru că ea nu avea pasiunea, microbul în sânge”.

A fost selecționată la vârsta de 6 ani pentru schi fond, dar nu îi plăcea pentru că avea ”un antrenor care îmi dădea șuturi în fund și făcea cu noi multă pregătire fizică, iar  eu eram mai rebelă, nu vroiam asta”, rememorează Ancuța.

La 11 ani a fost aleasă pentru lotul de juniori de la București, iar la 14 ani a început să participe la competițiile de seniori. Una din performanțele care îi sunt la suflet gimnastei este cea din 1990 de la Campionatele Europene de la Goteborg (Suedia) unde a obținut locul 5 la proba de cerc și locul 7 la individual compus. Au fost numeroase competiții, campionate mondiale, balcanice și cupe europene, unde a luat urcat pe locuri importante. ”Îmi aduc aminte cu plăcere anul 1989 când am avut la Ploiești Cupa Prietenia. Au participat majoritatea țărilor comuniste atunci, iar eu am luat medalia de aur la cerc”. În 1994, la vârsta de18 ani, a intrat la facultate și a întrerupt gimnastica o perioadă. A absolvit ANEFS, Facultatea de Sport, fiind colegă cu Marius Urzică, Irina Deleanu și multe alte nume sonore din sportul românesc. Pe când era în anul III, la Federația de Gimnastică se zvonea că se va alcătui lotul de ansamblu de ritmică pentru Olimpiada din anul 2000 de la Sidney, ceea ce s-a și  adeverit. ”Din păcate am luat locul 10 la campionatele europene și nu ne-am calificat pentru Jocurile Olimpice, dar a fost o experiență extraordinară”, povestește Ancuța Goia.

În anul 1997 a sosit în România o delegație formată din Antonio Ruscone, manager sportiv, câțiva coregrafi americani și Loreta Alexandrescu, profesoară de balet de origine română care predă și în prezent la Teatrul Scala din Milano. Aceștia au organizat un casting pentru formarea grupului Aeros, primul proiect internațional de artă compus din gimnaști profesioniști angrenați într-un spectacol modern.

”Am fost selecționată atunci și făceam în paralel pentru ansamblu, dar și pentru Aeros. În momentul în care echipa nu s-a calificat pentru Olimpiadă eu mi-am văzut în continuare de drum și m-am antrenat”, mărturisește Ancuța.

A performat cu trupa Aeros până în 2001. După această etapă a antrenat un an la Ploiești, într-o sală de gimnastică ritmică la Clubul Sportiv din oraș. Nu prea a fost încântată deoarece nu putea să antreneze și adulții sau să facă lecții suplimentare să câștige mai mult. ”Atunci mi-am zis că nu se mai poate și trebuie să plec din țară. În 2002 am ales Italia, o țară pe care o cunoșteam și îmi plăcea mult. Am făcut multe turnee și concursuri în Italia, iar pentr mine este cea mai frumoasă țară”.

A sosit la Milano și a început la fel de greu ca orice român fără documente și sprijin. La început a lucrat la câteva săli unde se făcea gimnastică, dar nu la un nivel ridicat întrucât în Italia nu se face gimnastică performantă ca în România. Lucra puțin, câteva ore pe săptămână seara de la 5 la 7, pentru că nimeni nu îi oferea mai mult. A fost personal trainer la domiciliu, a facut masaje cunoștințelor pentru a câștiga mai mult. Încet, încet a început să își construiască un grup, persoanele la care mergea acasă o recomandau altor prieteni, iar după doi ani reușise să aibă mai mulți clienți decât putea să ducă. ”Aveam clienți de nu mai făceam față. Eram tot timpul pe motocicletă, de la o adresă la alta. După 5 ani am avut curajul să mă gândesc la o sală a mea”, își aduce aminte mândră Ancuța.

În 2006 a plecat în Olanda să obțină certificatul de Pilates, un nou tip de gimnastică posturală care îmbină elemente clasice cu poziții de yoga. Anul trecut a reușit să pună pe picioare ceea ce odată era un vis, o speranță  – o sală profesionistă de gimnastică. În prezent administrează singură totul, însă ambiția ei este să mai recruteze sportivi buni care să antreneze alaturi de ea și să își formeze o echipă adevărată. În august toți italienii sunt în concediu și sala este închisă, în rest este în permanență plină.  O lecție privată individuală de Pilates costă 45 de euro, iar un set de 10 lecții de grup, cu reducere ajunge la 200 de euro. Acest gen de gimnastică cere continuitate, întreruperea fiind greu de recuperat. ”Vin și mulți pe care îi antrenez dar vad că nu se concentrează, alții vin pur și simplu din fițe. Pe de altă parte sunt și persoane care știu să se relaxeze, vin special să se deconecteze de viată cotidiană și să se concentreze asupra propriului corp. Pilates e ca o meditație”, povestește Ancuța din culisele ”Shape up”. Din păcate la ea la sală nu vin să se antreneze români, deși are destul de multe cunoștințe.

Daniela Vițelaru

”Personalități române în Italia”, cartea cu 15 autori

Serata%20Iancu%205Cartea „Personalità romene in Italia” a fost lansată la Milano de curând ca o ”replică” la avalanșa de știri negative cu protagoniști români din presa italiană. Scriitoarea Violeta Popescu a pus în aplicare o idee dinamică prin care a dat posibilitatea unor oameni de cultură care trăiesc în Italia să își povestească parcursul de imigrant și reușitele de după obstacole. Proiectul inedit are menirea să dea vizibilitate românilor de succes. Printre semnatari se găsesc: Loreta Alexandrescu, profesoară de balet la Scala, Mihai Mircea Butcovan scriitor în limba italiană, Gheorghe Cerin medic chirug la Clinica din Novara, violonistul Ștefan Coleș, director artistic la Academia de Muzică din Erba, pictorul Radu Dragomirescu, profesor la două prestigioase academii de artă din Italia, Maria Ștefanache director al Centrului pentru Producții Teatrale din Milano, balerinul și coregraful Gheorghe Iancu, Bianca Valota, istoric si profesor la Universitatea de Studii din Milano, nepoata istoricului Nicolae Iorga.

Autoarea proiectului mai coordonează și site-ul de promovare a culturii românești în Italia www.culturaromena.it, lansat cu intenția de a fi o ”agendă culturală” pentru cei interesați să descopere România și oamenii ei. Violeta Popescu a vorbit în exclusivitate pentru Cotidianul despre spiritul de imigrant, implicarea statului român în promovarea țării și despre valori neexploatate.

Cum ”te-a primit” Italia în urma cu 4 ani? Te-a transformat în vreun fel?

 Odată cu plecarea mi-am asumat responsabilitatea unor lucruri noi, neprevazute. Faptul că studiasem despre ce înseamnă Italia, istoria și cultura ei, m-a ajutat să mă raportez într-un mod “cultural” la acest prim contact pe care l-am avut cu societatea italiană. Statutul de ”imigrant” îți oferă foarte multe lucruri interesante, vorbesc de o anumită experiență pe care o dobândești în raport cu tine însăți, în raport cu ceilalți. Depinde bineînțeles din ce unghi privesti lucrurile. Schimbarea se traduce pentru mine cu procesul de cunoaștere, de îmbogățire culturală, cu noi prieteni, cu noi locuri, contactul cu alte mentalități. Câțiva ani nu pot sa te schimbe însă foarte mult.

Cum vezi în prezent imigrația română majoritară din Italia?

Fenomenul emigrației românești este unul amplu și complex care își așteaptă încă o receptare și o cercetare pe măsură. O definiție sumară îl poate caracteriza ca pe un capitol de istorie recent care trebuie făcut cunoscut. Sunt multe studii care privesc și analizează emigrația din punct de vedere economic și social. Resorturile desigur sunt foarte multe, motivația în primul rând este cea economică. Când Romania va deveni un stat mai puternic această etapă care însemnă plecarea romanilor peste graniță, la muncă, se va sfârși. Totul va depinde de cum vor fi gestionate aceste probleme economice, de cum statul român va creea pârghii viabile în vederea unei stabilități.

Cum pot românii să își ”curețe” petele negre ale reputației?

Nu cred că poporul român are o imagine negativă. Este o imagine preponderent creată în ultimul timp. Cultura și valorile noastre sunt necunoscute încă în Occident și când nu cunoști ceva bine, te bazezi doar pe ce citești în fugă în ziar sau auzi într-o scurtă știre la tv. Asta înseamnă că nu ai o judecată de valoare, profundă și întemeiată. Din păcate evaluarea acum se face doar prin prisma economică, a unei simple contabilități. Problema este cum reușim noi să prezentam valorile pe care le deținem, cum găsim într-adevar mijloacele cele mai potrivite să aducem această ”Românie profundă” la nivelul cunoașterii în fața străinilor.

Cum ai făcut selecția personalităților?

Este vorba de o elită culturală și artistică românească, recunoscută atât de italieni cât și de români. În Italia multe funcționează pe baza „passa parola”(”din gură în gură”). Fiecare din persoanele pe care le-am întâlnit m-au ajutat să cunosc alți români de succes. La fiecare am descoperit lucruri de mare valoare ca raportare a lor față de societatea în care au ales să trăiască, față de meseria lor, față de respectul și demnitatea purtată poporului din care fac parte. Noi românii, din păcate, nu prea avem sentimentul mândriei față de valori, nu cultivăm îndeajuns persoanele care ne fac cinste.

Ce înseamnă pentru tine o ”personalitate”?

O persoană care întrunește anumite criterii ce țin de meserie, succes, valoare umană. Cea mai mare parte a personalităților sunt din vechea diasporă, oameni care au ales libertatea, lăsând regimul comunist în anii ’70-’80. Asta înseamnă deja 30-40 de ani de carieră si nu este nici puțin și nici usor. Criteriul de valoare îl stabilește publicul, breasla în care te afli, reputația. Sunt numeroase personalități române care în colțul lor își fac datoria în tăcere și sunt apreciați deopotrivă de comunitatea noastră de aici, dar și de societatea italiană. După o cercetare foarte sumară  am aflat ca în Italia traiesc peste 20 de mari balerini români, unii dintre ei și-au deschis școli renumite de balet. M-aș bucura de asemenea ca la această carte să aibă acces și publicul din Romania. Sper într-o apariție a ei în limba romană.

Cine crezi că sunt în prezent ”ambasadori” ai imaginii României în lume?

Termentul poate fi extrapolat la ideea ca orice român acolo unde se află în afara granițelor poartă imaginea României și trebuie să fie conștient de acest lucru. Un străin într-o altă țară este supus curiozității: cum este „celălalt”, cu ce se prezintă el, care îi sunt  rădăcinile. Imaginea o face orice român la locul de muncă, în raporturile lui cu societatea care îl ospitează, informatia pe care o transmite el despre țara lui. Sunt foarte mulți români în Italia care reprezintă un reper important în imaginea țării și care nu apar neapărat la televizor.

Daniela Vițelaru

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 25 other followers